Da, și copiii simt anxietate

De la mic la mare, fiecare simțim anxietate.
Copiii simt anxietate. 

Și e normal.

Ne naștem cu un anumit nivel al anxietății (determinat genetic sau mai simplu spus, moștenit), dar unii o simțim mai frecvent și mai intens, iar alții mai rar.

Un anumit nivel de anxietate ne ajută să ne protejăm de situațiile periculoase, dar un nivel prea ridicat ne face să amânăm sarcini, să evităm lucruri, ne îngreunează sau ne împiedică procesul de dezvoltare a potențialului nostru și devenirea a ceea ce suntem meniți să fim. 

Obișnuim să privim copiii ca pe acei omuleți curajoși, mereu curioși, gata să pornească oricând în aventură, dornici de cunoaștere, de a descoperi lumea și lucruri noi. La o privire mai atentă însă, vedem copii (unii chiar foarte mici) care fac toate aceste lucruri ușor, fără a sta pe gânduri, dar și copii reținuți care, puși în situații noi sunt temători, nesiguri, stresați. 

Și asta pentru că nivelul de anxietate – deretminat genetic – este modelat de factorii de mediu.
Prin urmare, un copil cu nivel mare de anxietate poate deveni mai anxios sau mult mai relaxat, în funcție de reacțiile părinților/adulților reprezentativi. 

Dacă părinții susțin copilul și îl încurajează să încerce lucruri noi, nivelul de anxietate scade, iar cel mic descoperă că este puternic, curajos și rezilient în fața unor situații stresante. 

Dacă însă părinții manifestă anxietate în multe situații din viața cotidiană, copilul poate „copia” acel model și poate deveni mai anxios.
 
Însă e bine de știut că fiecare dintre noi putem învăța să gestionăm anxietatea (atât a noastră, cât și a copiilor) prin metode și/sau tehnici specifice.
 
Evitare sau Expunere?
Să avem în vedere că persoanele (mari și mici) cu nivel crescut de anxietate au tendința de a evita – de exemplu, sarcinile noi. Pentru că le este dificil să ia decizii, tind să amâne.

Ca părinte, din dragoste și dorința de a-ți proteja copilul, încerci să eviți situațiile care îi produc anxietate?

Probabil că da, având în vedere că mulți părinți recurg la această metodă. Deși este cea mai ușoară, nu este benefică pe termen lung! În acest fel copilul învață că poate „scăpa” prin fugă, evitare și este privat de șansa de a descoperi că deși e mic, e puternic, curajos și rezistent în situații stresante.

Se recomandă ca atunci când copilul simte anxietate să învețe că, în marea majoritate a cazurilor, situațiile de care se tem nu sunt cu adevărat periculoase/amenințătoare, nu se întâmplă ceva rău, și în plus el este puternic, rezilient și poate să facă față cu brio situațiilor neplăcute.

(Re)asigurare constantă sau...Confruntarea cu realitatea?

Nivelul de anxietate, fie că vorbim de adulți sau copii, scade atunci când cineva ne dă(re)asigurări că „(totul) va fi bine”.  

Ca părinte, din dorința de a-ți ajuta copilul să facă față situațiilor dificile, ai tendința de a-l (re)asigura că „(totul) va fi bine”? 

Ține minte însă că, deși e plăcut și confortabil să primești (re)asigurări în momentele dificile, trebuie avut în vedere că în viață apar situații în care nu va fi totul bine, sau așa cum ne dorim. Și adult fiind, tu știi asta! 

Tocmai din acest motiv, dar și pentru a nu le crea o imagine distorsionată asupra realitații și vieții, (re)asigurările trebuie să fie conforme cu realitatea și experiențele de viață ale copilului. Experiențele mai puțin plăcute sunt parte din viață, deci nu-i putem spune că „(totul) va fi bine” când el, de exemplu, este marginalizat constant.

Puterea vorbelor („ascultarea”) sau...Puterea exemplului?

Copilul privește și învață. Face ceea ce vede. Copiază și imită comportamentul adultului. Învață de la adult cum să reacționeze în anumite situații și cum să interpreteze evenimentele (mai) deosebite sau întâmplările de zi cu zi.
 
Dacă părinții reacționează anxios, tind să evite situațiile nefamiliare și nu au încredere în ei și abilitățile proprii de a gestiona aceste situații, copilul va învăța același lucru. Tot părintele poate fi cel care învață copilul cum să fie curajos și să facă față cu brio situațiilor noi și incertitudinii.
 
Discutând cu cei mici despre felul în care ne simțim, inclusiv despre anxietatea noastră – dar fără a-i împovăra, le transmitem că e normal și firesc să simtă emoții negative, iar atunci când acestea apar (la copil) e important să le validăm, nicidecum să le minimizăm sau negăm. 
 
În plus, le putem explica cum facem noi față situațiilor stresante și ce fel de tehnici/metode folosim. Dacă noi apelăm, de exemplu la tehnici de respirație pentru reducerea nivelului de anxietate sau ne expunem voit la situații care ne provoacă anxietate  (pentru că în timp nivelul va fi tot mai scăzut) putem împărtăși aceste lucruri cu ei și îi putem încuraja să le pună în practică. 
 
 
Ține minte ca de fiecare dată când cel mic aplică o strategie de gestionare a anxietății să îi ceri feedback (legat de modul în care s-a simțit, cum i-a fost de ajutor strategia), iar a-i spune un „Bravo!” pentru curajul de care dă dovadă, poate avea efecte surprinzătoare.